Toamna judecăţii

Mi s-a părut toamnă în ochii trecătorilor
de parcă cerul ar fi vrut să cadă în urma lor;
arborii ruginiţi se arcuiau nevrotic la ora lui Freud
spre schelete de maşini şi caroserii umane;
iar cuvintele alunecau în neştire de pe frunze
lăsând doar
amprente negre de sequoia,
paşi de memorie colectivă
despre cercul de nisip
judecat şi condamnat
la torturi magnetizate de veşnicie;
de a fi luat puţin câte puţin
de maree colerice
până când Cineva o să-mi spună
prin „Apocalipsa Nimănui”:
„- Eu sunt Marea.
Am vrut numai
să cioplesc Muntele Sinai
după chipul şi asemănarea mea…”