Visul depresiv

în timp ce paşii mei devorau iarba de la picioarele tale
cândva în parcul tineretului sau lângă o tufă de ikebana
m-am trezit cu visul atârnat de lobul urechii

îşi ascuţea reflexiv colţii de timpane la fiecare răsărit cerebral
numai ca tu să rămâi în regurgitări de amintiri
undeva într-un plictis de nisip la apus de vis

dacă ca la început noi doi am putea să ne minţim…
cum fredonam ca fred astaire aria picăturilor de ploaie
şi ne-am aruncat ca doi blatişti ruginiţi în tramvaiul 19
cum am aterizat forţat de târşa terorismului universal
cu paşapoarte woodstock din 783 într-o vendetă de planete
cum am devenit baterii organice pentru soarele-răsare
chiar şi pentru un kamikaze rătăcit în pacific
cum ne-am micşorat dintr-o dată la carnavalul de la rio
la dimensiunea unui atom de uraniu îmbogăţit
numai ca să ne iradiem repetiţia fără de sfârşit…